”Consulii României în careul marilor puteri vest-europene, 1919–1939” – Autor Prof.Dr. Elinor Danusia Popescu, o lucrare de excepție pentru cercetarea diplomației românești

Lucrarea „Consulii României în careul marilor puteri vest-europene, 1919–1939” a apărut în limba română la Editura Cetatea de Scaun din Târgoviște în 2025.

Lucrarea, susține autoarea sa, Prof.Dr. Elinor Danusia Popescu a  fost publicată pentru prima dată la Paris, în anul 2021, la Editura L’Harmattan, în limba franceză, sub forma tezei sale de doctorat, coordonate de cître profesorii Traian Sandu, de la Sorbonne Nouvelle – Paris III și Silviu Miloiu, de la Universitatea Valahia din Târgoviște. Ulterior, între anii 2021 și 2025, în urma unei cercetări postdoctorale și a unor noi vizite în arhive, autoareaa a tradus, revizuit și îmbogățit lucrarea cu pagini inedite, astfel încât ediția în limba română apărută în 2025  să devină nu o simplă traducere și adaptare a celei de la Paris, ci o versiune amplificată și maturizată a proiectului inițial.

1919 reprezintă momentul începerii Conferințelor de Pace de la Paris-Versailles-Washington DC, pentru că au cuprins și discuții pe înzsestrarea navală. Anul 1939 înseamnă finalul european al perioadei interbelice, culminând cu izbucnirea ceui de Al Doilea Război Mondial la 1 septembrie 1939, ca urmare a atacului Germaniei naziste asupra Poloniei.

România a participat la Conferințele de Pace de la Paris din 1919-1920, semnând tratatele cu Germania, Austria, Bulgaria, Ungaria și Turcia, precum și Tratatul Minorităților. Diplomația românească avea unele reprezentanțe diplomatice la nivel de legație, cum era cea de la Paris, care în decembrie 1938 va fi ridicată la rang de ambasadă, primul ambasador român fiind omul politic liberal, liderul PNL și fost prim-ministru, Gheorghe Tătărescu,

De remarcat că România a reînoit relațiile diplomatice cu Anglia și Franța, abia în 1926. Normalizarea relației cu URSS după ruperea relațiilor dintre Rusia sovietică și România la 26 ianuarie 1918, s-a făcut în 1934.

În 1926, în perioada 18 octombrie-24 noiembrie, Regina Maria a efectuat o vizită de curtoazie și mulțumire în SUA, fiind primită chiar la Casa Albă de către Președintele american Calvin Coolidge.

Se știe că în general, consulii îndeplineau de la acte diplomatice, în anumite condiții, la sarcini legate de vize, pașapoarte, acte de stare civilă, autentificare acte diverse, detalii legale de naștere, căsătorie sau deces, acte de călătorie de care aveau nevoie resortisanții români. Cei 20 de ani pe care profesoara Elinor Danusa Popescu îi analizează în cartea sa reprezintă cei mai importanți ani ai diplomației României Mari.

Cartea are o întindere serioasă, 608 pagini, din care 57 sunt planșe.

Christophe GOBERT Inspector de Academie – inspector pedagogic regional de istorie-geografie, în Franța a descris lucrarea astfel:

„Prin această lucrare de referință, istoricul român Elinor Danusia POPESCU umple o lacună istoriografică. Studiile tradiționale au privilegiat analiza diplomaților dintr-o perspectivă clausewitziană, ignorând adesea serviciile consulare – în esență comerciale. Și totuși, instituția consulară rămâne cea mai veche formă de reprezentare a unei țări în străinătate. Doamna POPESCU ne oferă o istorie documentată a României interbelice, concentrându-se pe relațiile consulare cu marile puteri occidentale: Franța, Regatul Unit, Italia și Germania – două țări victorioase, una care evocă o victorie mutilată și una învinsă; foști aliați sau, dimpotrivă, foști dușmani ale căror grații au trebuit recâștigate.

În acest studiu parțial prosopografic, mica poveste se intersectează cu marea poveste: urmărim parcursurile consulilor, moștenitori ai unor dinastii sau „simpli” indivizi (dar aleși din înalta societate a țărilor gazdă) care își asumă acest rol nobil pentru prima dată. Pe măsură ce pericolele de la sfârșitul anilor 1930 se înmulțeau, iar fascismul, antisemitismul și nazismul prindeau o înrădăcinare durabilă în Europa, majoritatea acestor consuli au fost aruncați, iar unii zdrobiți, în tulburările care erau cu mult peste controlul lor. Rigoarea cercetărilor arhivistice, claritatea analizei și entuziasmul autoarei pentru a spune povestea sunt incontestabile. Este un volum esențial pentru cercetători, studenți și toți cei interesați de diplomație și istorie internațională – o contribuție solidă la înțelegerea interbelicului românesc.”

Nu a fost deloc, o sarcină ușoră de investigat. Nu a fost nici o perioadă prea comodă! Consolidarea Păcii de la Versailles a fost marcată de la început de revizionism și spirit revanșard. Germania-Republica de la Weimar și Rusia Sovietică ( viitoareaURSS) se apropie la Rapallo, din 1922, în Italia, Mussolini vine la putere, în 1933, o face Hitler în Germania. În Ungaria, comuniștii lui Bela Kun sunt înlăturați de Armata Română, dar regentul Miklos Horthy se va alătura și el revizioniștilor. În Bulgaria, regele Boris III și ministrul apărării Hristo Lukov trec si ei la revizionism.

Cancelarul Dolfuss în Austria are și el o tentă naționalistă, dar se lovește de faptul că se afla între Italia și Germania, iar Hitler, austriac nu accepta naționalism austriac. Vidkun Quisling vine în Norvegia la putere. Ante Pavelic submina Iugoslavia accelerând secesiuena Croației, definitivată la 1941. În octombrie 1934, moare asasinat Regele Iugoslaviei la Marsilia, alături de Ministrul de Externe al Franței.

România este marcată de asasinate ale legionarilor dar și de lichidarea legionarilor de către Carol II și de o apropiere economică de Germania. România încheiase o convenție defensivă cu Polonia, va fonda Mica Înțelegere cu Iugoslavia și Cehoslovacia în 1921 și Înțelegerea Balcanică, în 1934, alături de Iugoslavia, Turcia și Grecia ca o prelungire a fostului Bloc Balcanic antebelic. Și totuși, armătura de alianțe regionale n-a fost dublată de o diplomație eficientă pe fondul escaladării revizionismului. Ungurii,  austriecii francezii și chiar românii prin Iuliu Maniu visau la un fel de Confederrație Danubiană: fostul împărat Carol al Austro-Ungariei, André Tardieu sau Iuliu Maniu erau printre cei ce doreau acest fapt.

De fapt, tonul subminării l-au dat chiar SUA care nu au ratificat în Congres, tratatul din 1919 cu Germania. SUA și-ar fi dorit chiar și în 1918-1919, păstrarea ca viabilă a Austro-Ungariei prin federalizare și schimbarea modului de organizare a monarhiei dualiste.

De asta, Ionel Brătianu vorbea de „pacea napoleoniană având clauze wilsoniene”!