Ziua Națională a României – celebrată la Jariștea Locantă!

1 decembrie 1918 este pentru noi românii o dată de referinţă: visul de veacuri al românilor devenise o realitate. Aproape toate teritoriile locuite de români se regăseau în graniţele României, la capătul Conferinţelor de Pace de la Paris din 1919-1920.

De fiecare dată, pentru mine, 1 decembrie 1918 înseamnă împlinirea aspiraţiilor de veacuri ale unui popor greu încercat şi răsplata eforturilor a mai multor generaţii de oameni politici români.

România pornise în războiul de reîntregire a neamului, în 1916 să redobândească Transilvania, aliată cu Atanta. Faptul că din aceasta făcea parte şi Rusia Ţaristă ne determina să nu aducem vorba despre Basarabia. Totuşi, plecaţi peste munţi, soldaţii români au trebuit până în noiembrie 1916 să se confrunte cu spectrul înfrângerii. Insuficienta cordonare cu ruşii a făcut ca bulgarii şi germanii să ne atace din sud şi la 6 decembrie 1916, Bucureştii să audă marşul soldaţilor bulari şi germani. La Bucureşti a fost instalat un guvern al lui Alexandru Marghiloman, colaboraţionist, în timp ce România a fost redusă teritorial la Moldova, guvernul său legitim, Parlamentul, Regele şi armata fiind stabilite la Iaşi.

În vara lui 1917, germanii au încercat să ocupe militar Moldova, dar nepieritoarele pagini de istorie scrise la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz au făcut ca România să reziste, ostaşii români fiind sprijiniţi de misiunea franceză a generalului Berthelot.

Din nou, România s-a văzut în situaţia de a fi victima neimplicării ruşilor, a căror ţară, cuprinsă de febra revoluţiei bolşevice a ieşit separat din război în primăvara lui 1918, obligându-ne şi pe noi să semnăm în aceeaşi primăvară, o pace înrobitoare cu Puterile Centrale, România fiind redusă la Moldova, Austro-Ungaria cucerind crestele Carpaţilor, Dobrogea devenind ocupată de Bulgaria, iar monopolul german asupra resurselor din Muntenia era o crudă realitate.

Totuşi, pe fondul nesiguranţei şi anarhiei din Rusia Ţaristă, Moldova dintre Prut şi Nistru se unea în martie 1918 cu România, şi trebuie să o recunoaştem, cu acordul Germaniei, meritul fiind al lui Alexandru Marghiloman, care primise acceptul din partea Germaniei ca armata română să intre în Basarabia.

Contraofensiva aliată din Vest, precum şi manevrele încununate de succes de la Salonic, au făcut ca în toamna lui 1918, România să reintre în război. La 10 noiembrie 1918 am reintrat în război, iar la 11 noiembrie 1918, Germania, rămasă fără aliaţi a capitulat.

La 15 noiembrie 1918, Bucovina răpită încă din 1775 revenea la România. La 1 decembrie 1918, când armata română revenea în Bucureştii eliberaţi, Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul, în adunarea populară cu caracter pleiscitar de la Alba Iulia îşi exprimau adeziunea la România.

Ce vreau să subliniez acum este că actele naţionale din Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banat Crişana şi Maramureş au trebuit recunsocute de către Marile Puteri, iar drumul a fost la fel de greu. Ionel Brătianu a luptat din greu la Conferinţe pentru ca recunoaşterea unirii să devină realitate. A ameninţat cu boicotul, pentru că la tratatul cu Austria ni se cerea să dăm minorităţilor drepturi mai mari decât aveau înşişi românii. Tratatul cu Ungaria s-a semnat numai după ce România a trebuit să ocupe Budapesta, unde se instalase un guvern bolşevic condus de Bela Kun, după ce ungurii refuzau să respecte termenii retragerii progresive.

Venirea delegaţiei Transilvaniei la Bucureşti a fost un eveniment memorabil, Brătianu rostind faimoasele cuvinte „v-am aşteptat o mie de ani!”, dar lucrurile nu au stat prea bine, întrucât transilvănenii doreau ca guvernul lor provizoriu Consiliul Dirigent să aibă o influenţă la fel de mare şi în România Unită, Transilvania să aibă armata ei, inedependentă în cadrul celei române, condiţii pe care Brătianu nu le-a acceptat. Iuliu Maniu, principalul om politic transilvănean va activa la Bucureşti, până la arestarea sa de către comunişti, dar pe cât de adulat a fost ca om al Unirii, pe atât de controversate au fost iniţiativele sale în România Mare (printre altele aducerea ilegală în ţară a lui Carol Caraiman, fostul prinţ Carol, sub care România Mare a fost grav mutilată).

Se cuvine să cinstim memoria artizanilor României Mari din 1918: Regele Ferdinand, Regina Maria, Ionel Brătianu, Iuliu Maniu, Vasile Goldiş, Ion Nistor, Ion Inculeţ, Iancu Flondor, Eremia Grigorescu, Alexandru Averescu, Constantin Prezan etc şi a eroilor care au murit pentru ca ea să devină realitate şi apoi să reziste.

La 1 decembrie 1918, România a atins maxima sa întindere teritorială. Din păcate dispariţia celor mai importanţi oameni politici ca regele Ferdinand şi Ionel Brătianu a dus ca urmaşii lor să nu ştie să gestioneze nepreţuita moştenire lăsată, astfel că la 7 septembrie 1940, la capătul unui ultimatum (cel sovietic din iunie 1940) şi al unui dictat (Viena, 30 august 1940) o treime din România Mare să fie luată de duşmanii noştri.

Doar Ardealul de Nord va reveni la România, prin jertfa de sânge a soldaţilor noştri după 23 august 1944, fiind reconfirmat de actul final al Conferinţei de Pace de la Paris din 1947.

Amintesc aici un eveniment povestit de Lucian Blaga: în momentul în care românii se întorceau de la Alba Iulia, un copil dintr-o curte, exprimându-şi bucuria dezintersată, pe care o trăiau toţi românii a strigat: „Trăiască România dodoloaţă!”

Dar cum de Ziua Națională, se petrece românește, trebuie să mai spunem ceva. La 1 decembrie 1918, călărind pe calul ei „Jumbo”, purtând  marea ținută de colonel de roșiori (cavalerie), Regina Maria intra de la Gara Regală, spre Kisselef și Palatul Regal, alături de soțul ei Ferdinand, în mare ținută de mareșal al Armatei Române.

1 decembrie 1918, pentru București însemna prima zi de libertate după ocupația germană începută pe 6 decembrie 1916.

De aceea Kera Kalița, la Jariștea Locantă, vă invită la ospăț:

„