Serviciul Român de Informații a fost înființat la 26 martie 1990, după ce încercarea de dezmembrare teritorială a României din 19-21 martie 1990 a fost oprită prin conlucrarea patrioților din fosta Securitate, alipită Armatei după 25 decembrie 1989 și din Armată.
Urând „La Mulți Ani!” Serviciului Român de Informații, se cuvine să aruncăm o privire în trecutul serviciilor secrete românești.
Chiar dacă putem vorbi de germeni ai unor structuri informative încă din Antichitate (frumentarii, oficial, ofițeri însărcinați cu colectarea și inspectarea, securizarea depozitelor de grâne-granaria erau practic agenții secreți care se aflau atât sub comanda structurii militare pe lângă care funcționau, cât și sub comanda specială a prefectului pretoriului, aceasta din urmă predominând ) și Evul Mediu, modernitatea este epoca în care ideea de serviciu secret reapare.
Revoluția de la 1848-1849 a fost în spațiul românesc precedată de apariția în 1843, a Organizației Secrete Frăția, fondată pe baze masonice, dar fără a fi totuși exclusiv o lojă masonică. Fondatorii ei erau Ion Ghica, Nicolae Bălcescu și Christian Tell, ultimii doi, având pregătire militară. Ion Ghica afirmă că Nicolae Bălcescu imaginase un sistem de criptografie (după o algebră franceză specială în epocă). Se consideră că pașoptiștii reveniți acasă după exil, în 1857, au folosit sistemul și „agentura” lui Nicolae Bălcescu, mort la Palermo, în Sicilia, în 1852.
Alexandru Ioan Cuza, pașoptist vestit creează primul serviciu unificat de Poștă și Telegraf, în fruntea căruia îl pune pe belgianul Cezar Liebrecht fost ofițer transmisionist care lucra înainte de 1859, în calitate de crupier la Cazinoul din Galați. El a creat un serviciu secret de facto, prin dotarea Telegrafului cu stații mobile ( aparate Morse portabile, capabile să fie conectate la rețeaua de telegraf de pe căile de comunicație). Cezar Liebrecht a creat sistemul de interceptare a corespondenței subversive.
După detronarea lui Cuza, serviciile secrete țin exclusiv de Armată și Poliție (Agia și-a primit steagul la 25 martie 1822), dar prezentau un neajuns. Ofițerii considerau nedemn să arunce ochii în corespondența altor ofițeri și desconsiderau elementul feminin pe care serviciile secrete ale marilor puteri îl utilizau deplin. Poliția secretă, ulterior Siguranța se bazau pe informatori, dar un sistem de spionaj-contraspionaj propriu-zis apare abia în zorii Primului Război Mondial, când deja societatea românească era penetrată informativ de servicii și structuri străine (țariste, germane, austro-ungare) teroriste, mai ales iredentiștii maghiari și bulgari din Comitetul Revoluționar Macedonean, VMOK.
Jurnalistul Zamfir Arbore a făcut senzație când a dezvăluit lista de „plătiți” a Legației Rusiei, conduse de Ministrul Hitrovo la București și a publicat-o în paginile „Adevărului”.
Primul Război Mondial reprezintă momentul în care începe organizarea serviciilor secrete românești. Șeful Poliției de Siguranță. Romulus P Voinescu, un eminent director cu studii la Paris reușește să identifice o celebă listă de „plătiți” ai Germaniei, între care chiar generalul Zottu, șeful Marelui Stat Major al Armatei. Lista se numea Lista lui Gunther și avea peste 2200 agenți plătiți de către germani.
Urnează apoi organizarea servciilor secrete de către Mihail Moruzov, Eugen Cristescu, din anii 30 și până la 1944. Serviciile secrete românești interceptau cu succes atât agenți francezi (cazul iubitului Mariei Tănase), cât și italieni, germani, sovietici, britanici.
Alen C Dulles, viitorul șef al CIA de mai târziu își amintea că din rapoartele subordonaților săi, arhiva SSI-Serviciului Special de Informații românesc era după nemți, cea mai ordonată pe linia URSS. Eugen Cristescu și-a comutat pedeapsa de condamnare la moarte cu detențiune pe viață, oferind noii puteri de la București lista agenturii engleze de la București.
Serviciile secrete de după 1948, s-au bazat atât pe consilierea unor agenți sovietici cu experiență, precum Sakharosvski (ascuns de tatăl generalului Pacepa în casa sa) dar și pe agenți neidentificați de către consilierii sovietici.
Serviciile secrete românești reușiseră să penetreze informativ URSS. Șeful de promoție la Artilerie, Emil Bodnăraș „dezerteză” la sovietici, fugind de la Sadagura, peste Nistru, se infiltrează în URSS; apoi, în anii 30 se lasă arestat în Gara de Nord de către contraspionajul românesc. Astfel, este treptat construită aripa patriotică a PCdR, scos în afara legii în 1924 și la 23 august 1944, românii creează guvern propriu, evitând guvernul eminamente sovietic pregătit de URSS.
Emil Bodnăraș este unul din artizanii retragerii sovieticilor din 1958 din România. El devine Ministrul Forțelor Armate. Pe lângă latura opresivă, instaurată de generalul Nicolschi și Alexandru Drăghici, latura contrainformativă creează nume noi: Ion Mihai Pacepa, Mihai Caraman (spaima NATO), Vasile Patilineț, acesta din urmă fiind în intervalul 1967-1972, arhitectul Securității și Armatei în epoca numită a comunismului național. Vasile Patilineț și Ion Stănescu depistează și trag pe linie moartă peste 2000 agenți sovietici camuflați în toate structurile de putere românești. Regula era ca ei să nu fie închiși sau eliminați, erau trecuți pe posturi unde nu puteau să mai dea informații. Teoretic, URSS, spunea Brejnev nu trebuia considerată „țară dușmană” dar după 1968, contraspionajul contra URSS se intensifică. Până la defectarea generalului Pacepa în Vest, în 1978, serviciile românești au jucat în „prima ligă” cum se spune. Totuși și în anii 80, anumite structuri ale Securității (fondate în 1948) au îndeplinit misiuni fără legătură cu poliția politică.
După 1990, experiența românească pe zona spațiului palestinian, israelian, arab a fost valorificată de către NATO, mai ales în campania începută în 2001 în Afghanistan dar și în Irak.
Sursa foto: Pixa Bay
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți F5xMedia și pe 
