Referitor la momentul Grivița 1877, comunicatul prezintă:
„ Noile transformări de după Congresul de Pace de la Paris din 1865, Unirea Principatelor din 1859, unificarea internă deplină în ianuarie 1862, reforma agrară și legea organizării Armatei din 1864, alegerea prințului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen la 10/22 mai 1866 ca domn al României, adoptarea Constituției din iulie 1866 au pregătit terenul pentru proclamarea și cucerirea independenței de stat a României.
Pretextul a fost reprezentat de conflictele din 1875, precum răscoala din Bosnia-Herțegovina care au permis Rusiei să intervină din nou contra Imperiului Otoman, având de data aceasta asentimentul Austro-Ungariei și Germaniei (Alianța celor Trei Împărați) în 1876.
Conștientă de statulul României de stat aflat sub suzerantitate otomană dar tot mai autonom și cu un principe european pe tron, dorind pe ascuns să recapete ieșirea la Dunăre pierdută în 1856, Rusia a tatonat terenul la București cerând permisiunea României de a traversa teritoriul său în trecere spre sudul Dunării, operațiune care se desfășura concomitent cu o altă operațiune în Caucaz.
La 4/16 aprilie 1877, România și Rusia semnau o convenție militară și politică în urma căreia, la 12/24 aprilie 1877, trupele ruse au intrat în România pe la Ungheni.
La 21 aprilie/3 mai 1877, artileria otomană a bombardat Brăila, Calafat, Bechet, Olteniţa şi Călăraşi, localități dunărene românești.
Armata Română și-a stabilit Cartierul General la Poiana Mare în Oltenia și a răspuns cu foc provocărilor otomane.
La 9/21 mai 1877, Mihail Kogălniceanu, ministru de externe, răspunde interpelării lui Nicolae Fleva în Camera Deputaților spunând că răspunsul tunului românesc la Calafat constituie o declarație de independență. A doua zi, Senatul a validat proclamația și aceasta, la 10/22 mai 1877, la 11 ani de la urcarea pe tronul României a domnitorului Carol I, era prezentată acestuia care a fost de acord cu ea.
Rusia nu dorea implicarea României în război, pentru a nu se simți obligată la o viitoare pace, dar înfrângerile din Caucaz și blocarea avansului la Plevna l-au determinat pe Marele Duce Nicolae la 19/31 iulie 1877 să ceară „ fuziunea, demonstrațiunea” militară a Armatei Române între Jiu și Corabia pentru a evita copleșirea trupelor rusești de către trupele otomane.
O lună mai târziu, Armata Română avându-l în frunte pe curajosul și tânărul ei domnitor (Carol I era născut la 20 aprilie 1839, deci avea 38 de ani), la 30 august/11 septembrie 1877 cucerea reduta Grivița demonstrând nivelul înalt al artei militare a tânârului domnitor.
Așadar, la 21 aprilie/3 mai 1877, fiind atacată, România a decis să se apere, intrând de facto în Războiul de Independență. Evoluția ulterioară a evenimentelor va confirma intuiția liderilor militari și politici români care astfel au cooperat reușind să cucerească la Grivița, Rahova, Plevna, Smârdan, pe câmpul de luptă, Independența Națională.”
Referitor la momentul Viena, 30 august 1940, comunicatul precizează:
„ Data de 30 august în istoria românilor a avut până în tragicul an 1940, o semificație aparte, aceea a luptei Armatei Române pentru independență prin atacul reușit asupra redutei Grivița, pe frontul Războiului de Independență din 1877-1878.
Tragica vară a anului 1940 avea însă să aducă datei de 30 august o semnificație dureroasă, când România era nevoită să cedeze, fără o minimă rezistență o altă parte din trupul ei sfânt, partea de Nord-Vest a Ardealului „Domnitorului Mihai Viteazul”.
Deja la 26-28 iunie 1940, ultimatumul URSS dusese la pierderea Basarabiei, Bucovinei de Nord și Herței. La fel, totul s-a făcut atunci fără a se opune o minimă rezistență.
Germania fusese de acord cu anexa secretă a Pactului Ribbentrop Molotov din 23 august 1939, privind Basarabia, dar accepta și preluarea de către sovietici a Nordului Bucovinei, sovieticii luând și Herța, care ca și Nordul Bucovinei nu era prevăzută nicăieri în acte ca pretenție teritorială.
Profitând de acest fapt, Ungaria horthystă, susținută de Germania nazistă și Italia fascistă a început să amenințe: fie i se ceda o parte din Transilvania, fie putea să o invadeze.
La 16 august 1940, la Turnu Severin, Guvernul condus de Ion Gigurtu (nepot al istoricului și revoluționarului Nicolae Bălcescu) a început tratativele dar partea maghiară a cerut foarte mult din Transilvania, circa 70 000 kmp, considerați „spațiu vital”, conform „noii ordini” naziste.
Germania dorea și ea o zonă în proximitatea rezervelor petrolifere de pe Valea Prahovei, iar Italia era dornică să arate ce statut de mare putere are. Wilhelm Fabricius, ambasadorul german la București (în intervalul 23 aprilie 1936 – 13 decembrie 1940/14 ianuarie 1941) a amenințat Guvernul României că satisfacerea pretențiilor maghiare era o condiție sine qua non, iar Germania și Italia puteau media diferendul româno-maghiar.
Practic, Wilhelm Fabrizius nu făcea decât să reia ultimatumul dat de Hitler, Guvernului de la București, la 26 iulie 1940. Maghiarii deja preconizau ca la 28 august 1940 să invadeze Transilvania.
Evident, regele Carol al II-lea a convocat un Consiliu de Coroană. Majoritatea votanților au propus cedarea. Decizia de cedare a fost votată de 19 participanți. Unul s-a abținut iar 10 au votat împotrivă.
Așadar, la 30 august 1940, Palatul Belvedere din Viena, prin „medierea” germano-italiană, a găzduit cel de al doilea Dictat de la Viena. Ungaria, prin „primul Dictat” din 2 noiembrie 1938 se extinsese în dauna Cehsolovaciei.
Actorii zilei de 30 august au fost Ministrul de Externe Mihail Manoilescu, consilierul regal Valer Pop, maghiarii Teleki, Csaki, Bardossi (primii doi erau membri ai Guvernului, al treilea era ambasador la București). Totul, sub medierea lui Galeazzo Ciano și a lui Joachim von Ribbentrop, miniștrii de externe italian și german.
Zona care includea orașe mari precum Oradea, Cluj, Târgu-Mureș, alături de regiunea locuită de secui reveneau Ungariei horthyste. România trebuia să părăsească acest teritoriu până la 15 septembrie 1940.
Mihail Manoilescu a semnat, așadar actul care a fost în vigoare până la 25 octombrie 1944, când Armata Română a eliberat Nord-Vestul Transilvaniei, prin izgonirea ultimelor rămășițe horthyste din Carei și l-a făcut nul de facto.
Negocierile de pace din 1946, consacrate de Tratatul de Pace de la Paris din 10 februarie 1947 au consemnat nulitatea de jure a celui de al doilea Dictat de la Viena din 30 august 1940.
Așadar, prin jertfa supremă, militarii Armatei Române au eliberat ceea ce politicul fusese obligat să cedeze fără luptă la finalul tragicei veri a anului 1940.”
