Au trecut anii și tânărul care acum aproape 25 de ani bătea la porțile afirmării se apropie de 45 de ani. În viața acelui tânăr de ieri, adică subsemnatul, s-au întâmplat multe.
Se întâmpla prin 2010. Lucram la un proiect în cadrul unei Fundații craiovene iar consilierul Ilie Mandache mi-a fost coleg cum se zice. Era septuagenar deja dar avea o vitalitate extraordinară.
Fusese ani de zile, consilier pe lângă șefii „județenei de partid” de la Dolj, la Craiova, știa cum merge totul la un birou. Ulterior, devenise o figură de neînlocuit pentru mai mulți parlamentari de Dolj pe care-i „descurca” în materie de discursuri și interpelări.
Nu a trecut multă vreme și „Nea Ilie”, cum îi spuneam cu toții m-a „cipcit” cum se zice. Aveam o pasiune comună pentru istorie, eu fiind tânăr asistent de Universitate și tânăr doctor în Istorie. N-a trecut mult timp și în afara orelor de program la proiect sau la Universitate, primeam câte un telefon: „Florine, te invit la o cafea la „La Fayette”! Era un bistro pe Unirii 26, lângă Perinița. Uneori, cafeaua era de fapt un prânz că erau multe de vorbit. Alteori, mă invita la cabinet.
Mereu la cravata, cu mapa care părea neîncăpătoare de câte hârtii avea, Nea Ilie își ruga colegii să pună de cafea. Mereu lucra la câte ceva. Mă întreba lucurri din istorie pe care voia să le treacă în interpelări și voia să se lămurească.
Ulterior, mă invita la „Atlantis Club”, un Club al Intelectualilor craioveni, de care îmi spusese atunci când dorea să proiecteze diplome pentru a onora pe cei prezenți. Cu modestele mele cunoștințe de design îl ajutam și apoi definitivam la unul din multele copy-shop-uri de pe lângă Universitate.
Așa au trecut 7-8 ani în care măcar o dată pe săptămână îl vedeam pe Nea Ilie. Își scria impresiile de călătorie, avea mailuri de trimis și mereu mă ruga să-l ajut. Era mândru de copiii, nepoții, soția lui, de performanțele lor.
Vara de Sfântul Ilie, dacă nu în ziua aceea, măcar cu o zi doua mai devreme ne vedeam să cinstim un pahar de șpriț la prânz sau mai pe seară pe răcoare.
Mereu încerca să se implice mai mult decât putea, fiindcă ajunsese la pragul a 8 decenii de viață în Anul Centenarului. Apoi, la un moment dat, s-a îmbolnăvit și a ieșit din circuitul public. Din ce știau prietenii săi de generație cu care am ținut legătura, mersese la un moment dat la București pentru o intervenție chirurgicală.
Apoi, într-o dimineață urâtă de iarnă, am aflat vestea morții lui Nea Ilie. Între timp, sarcinile de serviciu se înmulțiseră și nu prea mai eram la curent cu „high-life”-ul craiovean și nu mai vorbisem.
Ani de zile, de Sfântul Ilie, îmi aduc aminte de „Nea Ilie”. Parcă de undeva, îmi răsună în memoria auditivă cuvintele sale: „Florine, ai timp să vii pe la mine la birou? Te invit la o cafea”!
Odihnește-te în pace, Nea Ilie!
