Victoria de la Grivița și Diktatul de la Viena sunt evenimentele care trebuie amintite la finalul acestei veri.
Vicepreședintele Comisieii de Sănătate din Camera Deputaților Dr. Sorin Titus Muncaciu a prezentat evenimentele în rezumat.
Grivița 30 august 1877:
„La 30 august 1877, Armata Română a luat cu asalt reduta Grivița 2, una din fortificațiile cetății Plevna, unde generalul otoman Osman Pașa încerca să reziste cât mai mult posibil
Dincolo de valoarea strategică și istorică a cuceririi redutei de la Grivița, operă a școlii militare românești de război, aflate în plin proces de edificare, trebuie să notăm că în acea zi s-au distins trei eroi români, un craiovean, un ieșean și un focșănean. Doi dintre ei, craioveanul și focșăneanul au murit în acea zi istorică, 30 august 1877.
Căpitanul Valter Nicolae Mărăcineanu (Craiova, 30 mai 1840- Grivița (localitatea Plevna), 30 august 1877) a murit la datorie, în timpul asaltului victorios asupra redutei Grivița 2. înfigând fanionul Batalionului 1, din Regimentul 8, Infanterie de linie, în întăritura redutei.
Sergentul Mauriciu Brociner (1854, Iași- 18 iulie 1946, București), primul evreu din România care a primit gradul de ofițer pentru aportul din timpul Războiului de Independență, a preluat atacul și a fost cel care a înfipt steagul românesc pe reduta Grivița 2.
Maiorul Gherghe Șonțu (5 octombrie 1841, Focșani, Vrancea – Grivița (localitatea Plevna), 30 august 1877 ) a căzut eroic în timpul asaltului victorios asupra redutei Grivița 2, comandând spre victorie Batalionul 1, din Regimentul 10, Dorobanți.
Lor și tuturor eroilor cunoscuți și necunoscuți trebuie să le fim veșnic recunoscători pentru sacrificiul suprem pe altarul unității și independenței naționale a României!”
Diktatul de la Viena 30 august 1940:
„30 august 1940 este un moment de cumpănă, când românii au trebuit să trăiască separat prin dictatul străinilor și când părți din trupul sfânt al Țării au fost smulse sub amenințarea armelor.
Ziua de 30 august 1940 nu trebuie de fapt uitată niciodată!
În după-amiaza acestei nefaste zile, în Palatul Belvedere din Viena, Germania nazistă și Italia fascistă au „mediat” în cadrul celui de al doilea „arbitraj” de la Viena (primul impusese (de aici și noțiunea de „diktat”) în noiembrie 1938 tot o achiziție teritorială a Ungariei horthyste pe seama Cehoslovacie, aliate din 1921 cu România) în favoarea Ungariei, pe seama României Mari.
Aplicarea înțelegerilor secrete și a anexelor secrete ale Pactului Ribbentrop -Molotov din 23 august 1939, începând din septembrie 1939 și continuând cu vara anului 1940, după capitularea Franței a dat apă la moară regentului Miklos Horthy care, în schimbul bunăvoinței față de Hitler și Mussolini spera să obțină aproape 70 000 km pătrați din Transilvania, pentru a da posibilitate maghiarilor și secuilor din România să se poată dezvolta liber.
Devenit Președinte al Consiliului de Miniștri în iulie 1940, inginerul germanofil Ioan Gigurtu, nepot de frate al lui Nicolae Bălcescu (fiu al generalului Petre Gigurtu și al Olgăi Bălcescu-Gigurtu, fiica lui Barbu, fratele lui Nicolae Bălcescu) – născut la Turnu Severin – (deși părinții săi Petre și Olga Gigurtu erau născuți la Craiova) a primit de la Hitler ultimatumul de a da curs pretențiilor revizioniste maghiare la 26 iulie 1940. Așadar, trebuiau deschise tratative româno-maghiare.
Tratativele inițiate la Turnu Severin (orașul de origine al Președintelui Consiliului de Miniștri) din 16 august 1940 nu au dat roade. Guvernul României fusese autorizat de regele Carol al II-lea să accepte cesiuni teritoriale la frontieră, de mici dimensiuni, însoțite de un schimb de populații. Partea maghiară cerea aproape 70 000 km pătrați, intrând adânc în inima Ardealului, dinspre Crișana spre Brașov pentru a cuprinde „secuimea”.
La 28 august 1940, maghiarii urmau să invadeze Transilvania. Hitler dorea pace în zonă, avea nevoie și el de o zonă unde trupele germane și horthyste să aibă acces rapid la zona petroliferă a Văii Prahovei, deci, Ministrul de Externe Mihail Manoilescu și consilierul regal Valer Pop au trebuit să vadă harta. Mihail Manoilescu spune că a leșinat și că practic se temea ca să nu pierdem și Brașovul. Teritoriul românesc cuprinzând Oradea, Cluj, Târgu-Mureș, zona secuiască revenea Ungariei și România trebuia să-l evacueze până la 15 septembrie 1940.
Consiliul de Coroană a fost convocat de urgență în acea dimineață tristă de 30 august 1940 la Sinaia. Cedarea Ardealului de Nord-Vest a fost votată cu 19 voturi pentru, 10 împotrivă și o abținere. În schimbul satisfacerii pretențiilor maghiare, Germania și Italia garantau granițele României din acel moment.
Astfel, Mihail Manoilescu, Ministru al Afacerilor Străine a semnat actul de arbitraj, iar Guvernul României l-a acceptat printr-un nou Consiliu de Coroană în noaptea de 30-31 august 1940, deși textul său nu a fost publicat în Monitorul Oficial, iar Valer Pop nu semnase alături de Mihail Manoilescu.
Diktatul a devenit nul, de facto, prin eliberarea Transilvaniei de Nord Vest la 25 octombrie 1944 și mai târziu, de jure, prin actul final al Conferinței de Pace de la Paris din 10 februarie 1947.
Deși atât Ion Gigurtu cât și Mihail Manoilescu au sfârșit în închisoare, fiind acuzați după 1945 de trădare națională, Mihail Manoilescu avea să noteze, presimțind ce-l așteaptă, un text cutremurător despre soarta care-i așteaptă pe cei care poftesc fără drept la pământul sfânt al Transilvaniei:
„Ca într-o melodramă de gust învechit, dar plină de deznodăminte drepte, toţi cei vinovaţi de mutilarea Transilvaniei şi-au primit o cumplită pedeapsă. Hitler s-a prăbuşit sub ruinele Reichului său; Mussolini a fost împuşcat ca un fugar la margine de drum; Ribbentrop a sfârşit în spânzurătoare; Ciano la stâlp, sub gloanţele poruncite de bunicul copiilor lui; Teleky s-a sinucis când nemţii l-au descoperit că îi trăda; Csaky a murit în condiţii stranii la două luni după funestul arbitraj, iar Bardossi, ministrul ungur de la Bucureşti, devenit în urmă prim-ministru, a fost executat în 1946. Transilvania noastră e vrăjită”….”
