Orientul Mijlociu a fost permanent un focar de conflict. După fondarea în Palestina a statului modern Israel, în 1948, statul evreu a încercat să reziste în competiția cu statele arabe vecine și inamice, ba chiar să se extindă teritorial, ca o măsură de protecție și de impunere a autorității în regiune.
Încă din 20 iunie 1949, când a fost încheiat un armistițiu în regiune, existau anumite zone demilitarizate la granițele Israelului cu Libanul și Siria, pe care Israelul le reclama.
În 1964, Israelul a deviat cursul Iordanului pe teritoriul său și a împiedicat Siria, prin numeroase raiduri aeriene să devieze cursul afluenților Iordanului. Libanul și Iordania nu s-au implicat, însă în 1964 s-a înființat Organizația pentru Eliberarea Palestinei. Războiul Rece se desfășura de aproape două decenii, statele arabe nu recunoscuseră oficial Israelul, însă îl acceptaseră deoarece avea un potențial ridicat în regiune și avea, mai întâi de toate sprijin politic și diplomatic american.
În plus, Uniunea Sovietică finanța, prin intermediul Siriei, gherile militare în Israel, susținea conflictul dintre forțele pro-occidentale, ”tradiționale” și forțele ”progresiste” pro-sovietice.
În 1965, au început acțiuni teroriste palestiniene îndreptate împotriva Israelului. La acea dată, poziția de Șef al Statului Major al Armatei Israeliene era deținută de Ithzak Rabin. Acesta a considerat că o acțiune de amploare a Israelului în regiune va determina atât punerea la respect a vecinilor săi arabi, cât și recunoașterea păcii în regiune, prin garanții internaționale. Un dușman redutabil al Israelului a fost Republica Arabă Unită (Egiptul) condus de Gamal Abdel Nasser. Ithzak Rabin considera că granițele Israelului puteau fi protejate prin extinderea controlului israelian în zona Libanului de Sud (Litani), pe malul estic al Iordanului și până la Canalul Suez.
În perioada noiembrie 1966-17 mai 1967, Israelul a inițiat atacuri în Cisiordania, pe motiv că urmărea teroriști palestinieni, a doborât șase aparate militare de zbor de tip MiG, din flota aeriană siriană. Diplomația sovietică a informat Egiptul că deține informații (obținute de KGB) potrivit cărora Israelul va ataca Siria. Egiptul a răspuns masând, la 14 mai 1967, numeroase trupe în Peninsula Sinai.
La 17 mai 1967, două avioane de spionaj egiptene care au decolat din Iordania, au survolat reactorul nuclear de la Dimona, artileria antiaeriană israleiană nereușind doborârea lor.
În plus, guvernul egiptean a provocat un nou conflict prin închiderea Strâmtorii Tiran (zona Golfului Aqaba) pentru marina israeliană, la 22 mai 1967. Egiptul miza pe faptul că Statele Unite erau implicate în Războiul din Vietnam și că nu va putea face față unui conflict pe două fronturi cu Siria și Egiptul. Conducera armatei egiptene, susținute informativ de URSS dorea să ocupe Deșertul Negev, pentru a crea un coridor de comunicare spre Iordania. Președintele Nasser, redundant la asemenea idei, deși el însuși era protejatul sovieticilor, considerându-se un strateg adevărat prin blocarea Strâmtorii Tiran, a reușit atragerea în coaliția anti-israeliană a Arabiei Saudite. Armata israeliană era nerăbdătoare să pună capăt acestor manevre, generalul Ariel Sharon acreditând ideea că armata va lua decizia în mâinile sale, dacă guvernul nu decidea începutul acțiunilor militare. În acest timp, americanii sprijineau Israelul (președintele Lyndon Johnson o declarase public la 26 mai 1967) în timp ce Franța, prin vocea președintelui Charles de Gaulle afirma că se va opune oricărui stat care va iniția războiul în Orientul Mijlociu.
În cele din urmă, la 1 iunie 1967, Levi Eshkol a dizolvat guvernul, cedând presiunii armatei, creând un nou executiv, ”de Uniune Națională”. Portofoliul Apărării era deținut de către generalul Moshe Dayan. Guvernul israelian nou-creat a acreditat ideea unei acțiuni de extindere în Cisiordania. Aceasta, alături de Fâșia Gaza, aflată, în partea opusă, la granița cu Egiptul alcătuiau zonele în care locuia populația palestiniană. Americanii au aprobat planul unei acțiuni militare israeliene la 4 iunie 1967.
La 5 iunie 1967, ora 7.45, 11 baze militare aeriene ale Armatei Egiptului, aeroporturi au fost bombardate simultan de către aviația israeliană, pentru a fi distrusă infrastructura de apărare a inamicului.
La 6 iunie 1967, trupele terestre israeliene intră cu forța în Fâșia Gaza și forțează apărarea egipteană în Peninsula Sinai.
La 7 iunie 1967, armata israeliană pătrunde în Cisiordania și forțează malul stâng al Iordanului, anexând la 27 iunie 1967 Ierusalimul de Est.
La 8 iunie 1967, trupele egiptene dotate cu tancuri însă net inferioare capabilităților militare egiptene, ating Canalul Suez, ceea ce determină Egiptul să ceară pacea. Gamal Abdel Nasser și-a anunțat a doua zi demisia, însă demosntrațiile de stradă în favoarea sa, l-au determinat să se răzgândească.
La 9 iunie 1967, orașul Al Qunaytirah, punct cheie din Platoul Golan, apărat de armata siriană, este cucerit de Israel, după lupte grele, armata israeliană ocupând cea mai mare parte din Înălțimile Golan, deținute de către Siria.
La 10 iunie 1967, s-a semnat pacea, Israelul controlând un teritoriu de patru ori mai mare decât în data de 5 iunie 1967.
Războiul a produs numeroase pagube umane și materiale. Totodată, a determinat un adevărat exod palestinianpeste 400 000 de palestinieni căutându-și adăpost în Iordania vecină.
Israelienii au folosit avioane de fabricație franceză, blindate americane și britanice. Armele automate erau de proveninență israeliană (Uzi), în timp ce cu excepția Iordaniei, statele arabe Egipt, Siria aveau armament și mașini de război de fabricație sovietică.
La 8 iunie 1967, Nicolae Ceaușescu a mers la Moscova, unde liderii din Est au fost convocați de către șeful URSS Leonid Brejnev. Acesta, șocat de forța atacului israelian, care a zdrobit aliații URSS Egipt și Siria a declarat că URSS și Pactul de la Varșovia trebuie să sprijine Egiptul și Siria, chiar dacă ințiativa lui Nasser de închidere a Strâmtorii Tiran- Golful Aqaba s-a făcut fără consultarea Moscovei.
România, republică socialistă la acea dată, a refuzat să condamne acțiunea de luptă a Israelului, deși era membră a Tratatului de la Varșovia. România a fost singurul stat socialist care nu a întrerupt legăturile diplomatice cu Israelul.
URSS susținuse anterior statele arabe, arătând că un succes al acestoracontra Israelului, într-un eventual conflict ar reprezenta o ”victorie a cauzei socialismului”. Eșecul arabilor a generat însă la Moscova o undă de șoc, Leonid Brejnev declarându-i informa liderului român Nicolae Ceaușescu faptul că ”nu dormise decât două ore” în noaptea de 7 spre 8 iunie 1967.
Nicolae Ceaușescu a fost însoțit de Ion Gheorghe Maurer, șeful guvernului român. Discuția de la Moscova a avut chiar conotații amuzante. Nicolae Ceaușescu a folosit prilejul să își bată joc, fără ocolișuri, de Leonid Brejnev, întrebându-l de ce au luat bătaie egiptenii așa repede și de ce serviciile lor secrete nu știau ce face dușmanul. Aluzia era ”pe față”, Ceaușescu știa de la serviciile secrete românești că URSS trimisese ajutor militar în arme, mașini de luptă și ofițeri instructori. Maurer a discutat cu liderul polonez W.Gomulka, acesta din urmă afirmând că mulți ofițeri din armata egipteană erau analfabeți. Maurer, întors acasă s-a exprimat că în Tratatul de la Varșovia erau mulți ”analfabeți politic”.
URSS și celelalte state din Pactul de la Varșovia au condamnat Israelul. Nicoale Ceaușescu a afirmat că ”lozinca de distrugere a Israelului” promovată de Nasser a atras simpatia lumii pentru Israel. Brejnev a spus că Nasser s-ar fi declarat bine pregătit în caz de conflict, dar că după înfrângere spunea că s-au implicat americanii direct, fapt pe care, în fața lui Ceaușescu, Brejnev l-a infirmat, în sensul că niciun avion american din mediterana nu s-a dus în sprijinul Israelului, afirmând că americanii și sovieticii ”se supraveghează reciproc”, aluzie la războiul permanent și nevăzut al serviciilor secrete.
La acea întâlnire a existat și un dialog între Tito și Ceaușescu. Iosip Broz Tito s-a văzut nevoit să îi dea dreptate lui Nicolae Ceaușescu, liderul român afirmând că din informațiile deținute de România, Nasser ar fi fost împins în război. Ceaușescu spusese acest lucru pentru a-i da replica lui Tito care afirmase că Israelul fusese provocat de americani și că Nasser, colaborator al lui Tito în Mișcarea de Nealiniere timp de 15 ani nu își dorea războiul, dar că nu avea dreptate în promovarea lozincii distrugerii Israelului. Tito a afirmat că Nasser ”nu l-a ascultat” pe Tito, când acesta l-a sfătuit să renunțe la lozincă.
Așadar, puem vorbi de o bătălie a ”războiului rece”, cu americanii și sovieticii confruntându-se prin intermediul aliaților. Trecuseră aproape 10 ani de la ”Criza Suezului” și ”Revoluția ungară” și doar șase ani de la ”invazia din Golful Porcilor” și aproape cinci ani de la ”Criza Rachetelor”. Blocada Berlinului, Războiul din IndoChina, Războiul din Coreea, ridicarea Zidului Berlinului și Războiul din Vietnam completau la acea dată tabloul confruntărilor din Războiul Rece.
În iulie 1967, prezent în China ca șef al guvernului Ion Gheorghe Maurer s-a întâlnit cu Zhou en Lai (chinezii considerau că Israelul fusese incitat de americani), demnitarul român afirmând că România s-a desolidarizat de URSS, refuzând să semneze ”declarația de la Moscova”, tocmai pentru a nu dori să acopere greșeli de politică externă ale URSS (statele semnatare afirmau indirect că URSS procedase corect), adică să „pună batista pe țambal”.
URSS a calificat atitudinea lui Nicolae Ceașescu drept o ”sfidare” și a declarat că România socialistă a dorit ca SUA și Israel să susțină candidatura diplomatului român Corneliu Mănescu la președinția Adunării Generale a ONU. Astfel, încă din iunie 1967, imediat după încheierea războiului, Nicolae Ceaușescu a fost invitat de Ambasadorul Iranului la București să viziteze Iranul, la acea dată, condus de Șahul Rheza Pahlevi, ceea ce însemna că România se apropia diplomatic de Statele Unite ale Americii, care atunci susțineau Iranul. Israelienii i-au mulțumit lui Ceaușescu pentru atitudinea sa, cerând ca acesta care avea relații bune și cu lumea arabă să medieze, deoarece arabii cereau ca Israelul să se retragă, iar Israelul cerea arabilor ca, pentru a se retrage, să recunoască Statul Israel.
Practic, refuzul României de a condamna Israelul a însemnat pe lângă accentuarea independenței față de URSS și argumentul soluționării pașnice a conflictului, întrucât după revenirea de la Moscova, Nicolae Ceaușescu a trimis diplomaților statelor implicate solicitări de a se așeza la masa tratativelor.
România socialistă a sprijinit Israelul să inițieze relații diplomatice cu Republica Populară Chineză, Nicolae Ceaușescu consolidându-și poziția pe plan mondial.
”Războiul de șase zile” a fost o confruntare importantă a ”Războiului Rece”. Peste un an, în 1968, avea să se declanșeze ”Primăvara de la Praga”.
Sursa foto: IMDb
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți F5xMedia și pe 
